Constituția din 1923 – de la istorie la necesitate

Constituția din 1923 – de la istorie la necesitate

 

Articol de Flavius Boncea, 21 martie 2016

Apărut în ziarul „Vestul” din Timișoara

Vedeți și pe blogul oficial a Familiei Regale

Credința mea sinceră, pe care o am de când eram mic, și cu care voi trece pe lumea cealaltă, este că democrația și normalizarea în țara românească se vor face numai odată cu Restaurarea Monarhiei. (Corneliu Coposu)

M. S. Regele Ferdinand I al României
Majestatea Sa Regele Ferdinand I al României

La 28 martie 1923, în urmă cu 93 de ani, Regele Ferdinand I promulga Constituția României de după Primul Război Mondial, o Constituție care, la vremea respectivă, a fost apreciată drept cea mai modernă și mai democratică lege fundamentală din întreaga Europă (v. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517 – n. ed.). După ce Constituția din 1923 a fost abandonată la 30 decembrie 1947, România a intrat într-o eră a ilegitimității și a neconstituționalității, eră care nu a luat sfârșit nici până în ziua de astăzi.

Constituția din 1923 reprezenta, în fapt, o actualizare a celei din 1866, în sensul că 20 de articole au fost modificate total sau parțial, s-au introdus șapte articole noi, iar 25 de articole au fost reformulate sau completate. Actualizarea Constituției din 1866 a avut la bază situația de după război, adaptarea la principiile societății democratice ale vremii și modificări limitate, în ideea de păstrare a cât mai mult din textul existent (din care, de altfel, 78 de articole au rămas nemodificate). Pentru elaborarea Constituției au fost avute în vedere patru proiecte: unul elaborat de liberalul Ion I. C. Brătianu, al doilea de Romulus Boilă din partea Partidului Național Român, al treilea de către Constantin Stere de la Partidul Țărănesc și al patrulea al lui Constantin Berariu, expert în probleme juridice. Proiectul adoptat a fost cel al lui Ion I. C. Brătianu.

Principalele prevederi ale Constituției din 1923


Constituția stipula că România este stat național unitar și indivizibil, al cărei teritoriu este inalienabil. Erau garantate drepturile și libertățile cetățenești, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetățenilor în societate și înaintea legilor, libertatea conștiinței și întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului. A fost instituit votul universal, egal, direct, obligatoriu și secret. Doar militarii și femeile (lucru desuet astăzi, dar care atunci era valabil în toate țările europene) nu puteau să își exprime o opțiune politică.

Era consacrat ferm principiul separației puterilor în stat, independente una de alta, însă existând posibilitatea ca acestea să se limiteze reciproc în atribuții. Activitatea legislativă era exercitată de Rege și de reprezentanța națională (Parlamentul), cea executivă de Rege și de Guvern, iar cea judiciară numai de către instanțele judecătorești. Ascendența Regelui față de Parlament consta în faptul că legile nu puteau intra în vigoare decât sancționate (adică promulgate), iar Regele era cel care putea refuza sancționarea unei legi. Ascendența față de Guvern consta în faptul că Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui”. Regele nu avea, însă, ascendență asupra puterii judecătorești, care se exercita de către organele ei.

Cu privire la legalitatea și supremația Constituției, se specifica foarte clar că numai Curtea de Casație în secțiuni unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituției. Curtea de Casație avea rolul Curții Constituționale de astăzi, fiind constituită din juriști de profesie, integri și neafiliați niciodată vreunei grupări politice.

Parlamentul era bicameral, Camera Deputaților fiind aleasă prin vot universal, iar Senatul fiind compus din membri aleși din diferite zone ale societății civile (Camera de Comerț, cadrele didactice etc.) și din senatori de drept, reprezentanți ai cultelor, președintele Academiei Române, foștii președinți ai fiecărei camere legislative, foști senatori și deputați care fuseseră aleși în cel puțin zece sesiuni, foști miniștri care deținuseră cel puțin șase ani fotoliul ministerial, foști președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție și alți demnitari. Legea fundamentală mai exprima foarte precis prerogativele Suveranului și condițiile succesiunii la Tron.

Sfârșitul legalității în România

Constituția din 1923 a funcționat până în februarie 1938, când Regele Carol al II-lea a inițiat o Constituție nouă, care întărea puterea regală și limita libertățile democratice. După abdicarea lui Carol al II-lea, deși teoretic varianta sa de Constituție a rămas în vigoare, s-a revenit la cutume, iar după 23 august 1944 Constituția a fost parțial amendată și revizuită în 1946. Practic, Constituția din 1923 a fost abandonată definitiv odată cu abdicarea forțată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, fiind înlocuită, fără exprimarea voinței populare, cu una realizată după modelul sovietic.

A fost momentul în care Monarhia constituțională, care a pus temelia României moderne, a fost abrogată, fiind instituită republica – o instituție adusă în România de recent condamnatul regim comunist, o instituție fără tradiții și fără sprijin popular. A fost începutul celei mai negre perioade din istoria României. Revoluția din decembrie 1989 ar fi trebuit să fie semnalul reîntoarcerii noastre la tradițiile democratice pe care am fost siliți să le abandonăm în decembrie 1947. Din păcate, cei care au preluat puterea atunci au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a împiedica acest lucru, ba mai mult decât atât, pentru compromiterea ideii de Monarhie Constituțională.

A trecut mai bine de un sfert de secol de la Revoluția din decembrie 1989. România a ajuns, astăzi, într-o criză morală și economică fără precedent. Lipsa de încredere a oamenilor în instituțiile Statului, în dreptate și în justiție este din ce în ce mai mare, cu fiecare zi ce trece. Republica se dovedește a fi incapabilă să readucă România la statutul european pe care l-a avut până în 1947.

România astăzi

Este evident că, în aceste condiții, România are nevoie de o reformare completă a sistemului, însă acest lucru nu poate fi făcut și fără reformarea instituțiilor sistemului. Avem nevoie de un Parlament reprezentativ, cu parlamentari proveniți din elita intelectuală a țării, capabili să își asume voința națiunii române. Avem nevoie de un Guvern format din tehnocrați capabili să scoată România din criza profundă în care se află. Și, mai presus de orice, avem nevoie de reînnodarea firului istoric rupt în 1947 prin revenirea la Monarhia Constituțională, forma tradițională de conducere a statului român.

Elitele pe care România le avea în secolul al XIX-lea erau conștiente că doar un prinț străin pe Tronul țării ar fi putut aplana conflictele dintre facțiunile rivale, ar fi adus stabilitate și prestigiu internațional. Așa a fost adusă în țară Dinastia Română, datorită căreia ne-am obținut independența, am creat statul român modern, am realizat România Mare, am avut cea mai modernă Constituție din Europa acelor vremuri, am ajuns un stat dezvoltat și prosper, respectat de întreaga lume.

Acum a venit momentul unui nou 1866. A sosit vremea ca elitele intelectuale ale României să canalizeze speranțele și orizontul de așteptare ale românilor către singura instituție care și-a păstrat întreg capitalul de prestigiu acumulat în aproape un secol și jumătate de istorie: Casa Regală a României. Este singura instituție românească stabilă, neutră, străină de jocurile politicianismului meschin și respectată peste tot în lume.

Argumente pentru revenirea la Constituția din 1923

România, astăzi, nu are nevoie de o revizuire a unei Constituții ilegitime, ci de revenirea la legalitate prin revenirea la Constituția din 1923; ulterior, aceasta trebuie să fie revizuită în acord cu noile realități românești, europene și globale. Există multe argumente care pot susține această teză: tradiția, realizările Dinastiei Române, existența și atașamentul Familiei Regale față de țară și de popor, reprezentativitatea, respectarea legalității și legitimității, dimensiunea diplomatică, dreptul divin, costurile, continuitatea și, nu în ultimul rând, profesionalizarea funcției de șef de stat.

Voința poporului român în urma revoluției din decembrie 1989 a fost concretizată în Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 1 din 22 decembrie 1989. Acest comunicat are caracter de act instituțional, document fundamental provizoriu până la restaurarea ordinii constituționale. Prin comunicatul către țară al C.F.S.N. din 22 decembrie 1989, toate structurile de putere existente până la acea dată au fost dizolvate. Or, nu se pot dizolva părțile componente ale unei puteri, iar puterea însăși, forma de guvernământ, să subziste. În Monitorul Oficial nr. 4 din 27 decembrie 1989 se publică Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind „constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului F.S.N.”, care în preambul reia principiile Comunicatului, dar la art. 1 al. 2 spune că Forma de guvernământ a țării este Republica. Nici o putere aleasă, cu atât mai mult o putere provizorie, nu are prerogative să se pronunțe asupra formei de guvernământ, aceasta fiind exclusiv de competența poporului (direct, prin referendum, sau indirect, printr-o adunare constituantă mandatată special în acest scop). Creând o formă de guvernământ nouă sau continuând forma de guvernământ impusă de dictatura comunistă, Consiliul F.S.N. și-a depășit prerogativele de putere provizorie. Structurile puterii republicane fuseseră dizolvate – prin Comunicatul către țară – și printre acestea se număra și funcția de președinte de republică. Decretul-lege nr. 2/1989 reia în mod explicit la art. 10: Sunt și rămân dizolvate structurile de putere ale fostului regim dictatorial”. Instituția președintelui de republică, ca structură a regimului dictatorial, a fost înființată chiar de ultimul deținător al puterii comuniste (Constituția din 21 august 1965, suprimată în urma Revoluției).

Fiind suprimată Constituția din 1965, rezultă automat că ultima Constituție legitimă a României este Constituția din 1923. Orice altă Constituție ar fi trebuit să aibă la bază Constituția din 1923 pentru a avea legitimitate. Chiar dacă acest lucru a fost evitat, o logică elementară ne spune că singura variantă legală de reintrare în constituționalitate a României ar fi fost revenirea la Constituția din 1923 care, ulterior, putea fi amendată, revizuită sau chiar și înlocuită.

Reprezentanții puterii politice, indiferent de partid, evită să ia în calcul faptul că există posibilitatea consultării unor specialiști în drept internațional și drept penal din foruri competente, care să se pronunțe cu privire la aceste fapte și să declare, pe cale juridică, că forma de guvernământ republicană și structurile ei sunt ilegitime, după care să se acționeze în vederea pedepsirii celor vinovați pentru situația în care suntem afundați astăzi. Această variantă, în sine, ar constitui un act de dreptate și de respect pentru români, însă este puțin probabil că va exista voința politică necesară punerii ei în aplicare, așa cum această voință nu a existat în ultimul sfert de secol.

Ce am avea de câștigat

Într-o analiză extrem de pertinentă realizată în anul 2011 pentru Adevărul (v. http://www.romaniaregala.ro/atitudini/constitutia-din-1923-un-document-suplu-clar-concis/n. ed.), Alexandru Muraru arăta că un respect adevărat Constituția României va dobândi abia atunci când va deveni un simbol al tradițiilor și al demnității, precum și un far al continuității noastre istorice pierdute. „O revenire la Constituția din 1923 ar schimba fundamental arhitectura constituțională, sistemul de vot, sistemul de partide, structura instituțiilor și ar revoluționa întreg sistemul politic românesc, cu toate componentele sale. În comparație cu actuala constituție a României, actul fundamental din 1923 este un document suplu, clar, concis, chiar surprinzător de simplu și scris într-un limbaj extrem de accesibil”.

Iar dacă poporul ar avea de câștigat cu revenirea la Constituția din 1923, rămâne un singur semn de întrebare: ce ar avea de câștigat și ce ar avea de pierdut politicienii. Potrivit analizei amintite, câștigurile oamenilor politici ar fi:

  • Un șef al statului imparțial, care nu ar mai distribui puterea în funcție de interesele formațiunii/coaliției din care provine;

  • O distribuție pe orizontală a puterii, o garanție necesară pentru prevenirea abuzurilor;

  • Ar crește gradul de responsabilitate al șefului statului față de propriul cabinet și ar evita situațiile de blocaj;

  • În cadrul unei monarhii, mecanismul politic de investire a executivului nu face obiectul unei dispute, ci al unui consens;

  • Mesajele Tronului în fața Parlamentului ar reprezenta o constanță și nu un factor de presiune legitimă la adresa exercițiului parlamentar;

  • Curtea Constituțională nu ar exista, atribuțiile ei fiind suplinite de Înalta Curte de Casație și Justiție. S-ar ridica presiunea politică din controlul de constituționalitate;

  • De vreme ce votul ar fi obligatoriu, ar crește responsabilitatea și interesul cetățenilor față de reprezentanții lor;

  • Senatul ar fi o adevărată cameră reprezentativă, compusă din senatori aleși și senatori de drept, recâștigându-și astfel statutul de cameră superioară;

  • Sistemul judecătoresc ar beneficia de aportul curților cu juri;

  • Constituția ar putea fi revizuită mult mai ușor.

Pe de altă parte, pierderile ar fi doar de influență: asupra șefului statului, asupra sistemului judecătoresc, asupra deciziilor constituționale. Motive suficiente pentru a spune că astăzi România are mai multă nevoie de Constituția din 1923 decât a avut, poate, în urmă cu 93 de ani.